Prezentul este perfect. Si imediat ce termin de scris, ma aud: “Cum adica, prezentul este perfect?! Sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le schimb, sa le imbunatatesc, sa le fac diferit…”.

Prezentul este chiar… perfect. Fie si doar pentru ca este maximul din ceea ce sunt acum.

Prezentul este ceea ce sunt aici si acum. Nu este ce a fost, ce as vrea sa fie, ce ar trebui sa fie. Perfectul are o aura de perfectiune si cred ca doar acceptand-o, pot intelege trecutul si prefigura viitorul.

Petrecem foarte mult timp penduland intre regretul trecutului si proiectarea viitorului. Ambele ne ajuta, doar ca le lipseste ceva: ancorarea in prezent si acceptarea sa.

Prezentul este asa cum este dintr-un motiv bine intemeiat, chiar daca astazi nu inteleg cum am ajuns aici. Prezentul pe care il traiesc acum poate fi doar o lectie de acceptare si invatare. Si asta inseamna sa renunt la viata asa cum as vrea sa fie, cum cred ca ar trebui sa fie, cum cred ca o merit. Si sa ma bucur de viata pe care o am!

Dar prezentul este totodata … perfectibil. Faptul ca traiesc in prezent nu inseamna ca renunt la viitorul pe care mi-l doresc. Si o prima schimbare, e sa vad viitorul foarte aproape si sa incep sa il construiesc … acum!