Desi in viata de zi cu zi uitam de el, il neglijam, ne prefacem ca e foarte departe de noi desi ne despart de el 2, maxim 3 generatiii. Razboiul este foarte aproape in sistemul familiei noastre si isi face perfid simtita prezenta.

Majoritatea bunicilor nostri au fost in razboi…au indurat foamea, frigul, mizeria. Unii au fost raniti. Dar toti au vazut in jurul lor moarte – si-au vazut camarazii ucisi, raniti si au fost siliti sa ucida alti oameni. Au trecut prin momente de groaza, rusine, vina, disperare, lipsa de speranta, violenta…Au vazut violuri, talharii, acte de violenta gratuita…

In tot acest timp, bunicele noastre au continuat sa se ocupe de tot – casa, gospodarie, copii, asteptand vesti. Unele au ramas vaduve, ceea ce le-a adus o tristete si singuratate imensa (aveau un mort pe care de cele mai multe ori nu l-au vazut murit, nu stiau unde este ingropat…). Altele, au “primit” inapoi un sot traumatizat, uneori fizic (invalid, ranit, bolnav, subnutrit) si intotdeauna traumatizat psihic. Pe vremea bunicilor nostri nu se vorbea de stressul post-traumatic, dar asta nu inseamna ca el nu exista. Bunicii nostri s-au descurcat cum au putut – unii nu au mai vorbit niciodata despre razboi, altii vorbeau mereu, cautand parca validarea eroismului lor. Unii s-au inchis, altii s-au inasprit; unii au ramas deconectati de Viata, altii si-au inecat amarul in alcool ….Au incercat singuri sa isi gestioneze o trauma atat de mare si de grea si sa continue de traiasca dupa ce au vazut “Moartea cu ochii”.

Bunicii nostri si-au crescut copiii asa cum au putut mai bine. Dar multi au fost absenti – toti cei care au fost in razboi au copii care le-au dus dorul; parintii nostri au tanjit dupa tatii lor plecati in razboi. Multi au continuat sa fie absenti si dupa ce s-au intors. Si in consecinta, multi dintre parintii nostri au fost tati absenti (fizic si emotional) si atunci nu prea au avut de unde sa invete ce inseamna sa fii TATA..Si au dus si ei aceasta absenta mai departe catre noi…

Bunicii nostri au trait violenta extrema, care duce la suprimarea vietii. Si unii dintre ei au adus-o acasa, prin bataie, agresivitate, cuvinte urate. Unii dintre parintii nostri au primit toate acestea ca si copii si le-a fost greu sa nu duca mai departe catre noi violenta.

Vestea buna este ca noi putem face ceva diferit. Mai intai sa onoram memoria acestor bunici, sa onoram rezistenta lor, sa inteleg cat le-a fost de greu si sa apreciem ca au reusit sa supravietuiasca. Sa le cinstim destinul si in memoria lor sa ne straduim sa fim un pic mai prezenti in viata noastra si a copiilor nostri. Sa evitam violenta, sa curmam razboialele din familia noastra si sa cultivam constient pacea. Sa fim recunoscatori in fiecare zi pentru ca traim in pace, ca avem un destin mai bun…